LA COMEMORAREA UNUI EROU

”NENOROCIREA DIN BASARABIA”

În urmă cu un secol, la 7 ianuarie 1919, in Basarabia, pe Nistru, era ucis de bolșevici generalul Stan Poetaș, comandatul Brigăzii XVII Infanterie. Numele eroului nu a fost păstrat de manualele de istorie, ci doar de Cartea de Aur a Neamului. Nici statuia – una cum nu a mai avut vreun general român! – ce i-a fost ridicată la Soroca, la doar doi ani de la sfarsitul tragic nu s-a păstrat. O șansă de resurecție a eroului de la Topraisar, Bălăria și Mărășești a reprezentat-o ”Centenarul”… Șansa a fost însă ratată. 
O rază de lumină în neuitarea tragicului destin al generalului Poetaș o reprezintă acțiunea recentă a unor tineri din Republica Moldova, în frunte cu avocatul Rusanovschi, care au recuperat monumentul funerar al generalului din cimitirul orașului și l-au reconstituit (încă fragmentar) în curtea Muzeului de Etnografie din Soroca.
Acum, la o sută de ani, trebuie să (re)cunoaștem că România Mare, cea de la 1 Decembrie 1918, a trebuit să fie imediat aparată… Uneori cu prețul vietii, asa cum s-a intâmplat și în ianuarie 1919, pe Nistru, când a căzut chiar un general al Armatei Române. Azi – uitat!   
La vestea morții generalului Poetaș, Nicolae Iorga avea să scrie in ”Neamul Românesc” un editorial cu titlul ”Nenorocirea din Basarabia”, din care spicuim:

 ”(…) Generalul Poetaș a luptat cu o vitejie fără seamăn în Dobrogea și în lupta de pe Neajlov, ca și, pe urmă, în ceasul răsbunării noastre, la Mărășești. Oriunde era primejdie, nu îngăduia nimănui să intre în foc înaintea lui. Feciorul acesta de țăran avea în sufletul lui puteri de să înfrunte o lume întreagă.   

Îl prețuiau ofițerii și soldații lui. O faimă de legendă îl înconjura. În zilele grele din Decembre 1916, când era vorba de cine va putea opri pe dușman, răsplătindu-i răul pe care ni-l făcuse, între cele dintâi nume pe care le-am auzit rostite din gura Regelui, care-și cunoaște vitejii, a fost acela al colonelului Poetaș.(…)

Așadar, poate n-ar fi rău sa-l pomenim azi, de Sf. Ion, si pe generalul uitat, Stan Poetaș, si sa fim mai atenti cu propria noastră istorie si simbolurile ei!

DUMNEZEU SA-L IERTE PE EL, IAR EL – PE NOI, URMASII, CEI CARE N-AM FOST IN STARE SA APARAM GRANITELE ȚĂRII !

Câteva date biografice:

Născut la 5 decembrie 1870, în comuna Ulmul, jud. Brăila, Stan Poetaș (sau, uneori, Poetașu) a urmat cursurile școlii militare de ofițeri (de infanterie), fiind înălțat la gradul de sublocotenent în 1891 și repartizat comandant de pluton la Regimentul Covurlui Nr. 11. Ulterior, de-a lungul carierei militare, până la Primul Război Mondial, a comandat diferite subunități din regimentele 34 Constanța, 12 Cantemir, 23 Ialomița, 33 Tulcea ș.a. Din 1914, proaspăt avansat lt.-colonel, a fost numit comandant al R. 40 Călugăreni. Între 1902 și 1904 a urmat cursurile Școlii Superioare de Război.

La  intrarea României în război, col. Stan Poetaş comanda Brigada 17 I. în Dobrogea, unde regimentele din subordine, 40 „Călugăreni” și 9 Vânători, au participat la violentele lupte din zona Bazargic, Cobadin, Topraisar-Amzacea. Cu toată vitejia în faţa puhoiului duşman, rezistența românilor a fost înfrântă. Col. Poetaş îşi continuă însă destinul eroic în bătălia de la Neajlov-Argeş supranumită şi bătălia Bucureştilor. După ce inamicul rupe rezistenţa Carpaţilor la Jiu şi afluieşte spre est, către Capitală, iar trupele bulgare şi germane trec Dunărea, col. Poetaş se remarcă din nou, declanşând un atac violent la Bălăria unde ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele şi numeros material de război. Bătălia Bucureştilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române spre Moldova, inamicul având cale liberă spre Capitală, în care a intrat la 6 decembrie 1916. În vara lui 1917 vor urma alte bătălii, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde  col. Stan Poetaş şi-a făcut din nou datoria. A luptat la Mărăşeşti şi Muncelu, acolo unde soldaţii români au sfinţit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria neamului.

A urmat armistiţiul şi mai apoi luptele din Basarabia contra foştilor aliaţi bolşevizaţi care făceau frecvente incursiuni peste Nistru. În această zonă (Hotin-Soroca), în 1918 a fost transferată Brigada 17 I. condusă de proaspătul general Stan Poetaş. Aici situaţia era foarte complicată, râul Nistru era îngheţat şi grupurile teroriste treceau liber în Basarabia, înarmând populaţia unor sate din această zonă. La 6-7 ianuarie 1919, bandele comuniste au trecut Nistrul în mare număr şi au atacat trupele române din zona Otaci. Trupele române au fost atacate și din spate de populaţia ruso-ucraineană răsculată. Informat că situaţia se agravează, gl Poetaş a decis să verifice personal sectorul afectat; în zona satului Călăraşovca a fost însă împuşcat din spate de bandiții bolșevici. A fost omorât şi cadavrul batjocorit.

La 10 ianuarie au fost aduse trupe suplimentare, iar ostaşii din D. 9 I. aduşi din Dobrogea au pus stăpânire pe înălţimile de pe malul Nistrului şi au blocat trecerea râului. În 11 ianuarie, „corpul mult regretatului comandant Poetaş a fost dezgropat din zăpadă, depus în sicriu şi evacuat spre Soroca”. A fost înmormântat la 14 ianuarie 1919 în cimitirul Bisericii Sf. Teodor Stratilat din Soroca.

Memoria generalului-erou avea să fie păstrată în perioada interbelică prin diferite forme, în primul rând prin ridicarea unei statui impozante la Soroca, prin acordarea denumirii ”General Poetaș” unor localități din județele Brăila, Cahul, Caliacra și Soroca, dar și unor străzi din câteva orașe ale României Mari, inclusiv în București (actuala str. Teleajen). Majoritatea acestor mărturii ale respectului posterității pentru generalul-erou au dispărut începând cu anii 1940, 1944… Nici mormântul nu i-a fost cruțat de batjocură, monumentul funerar al generalului fiind distrus. Abia în anul 2015, mai multe blocuri de marmură ale fostului însemn funerar au fost descoperite în diferite locuri din cimitir.

Textul încrustat în marmură clarifică circumstanțele morții și transmite mesajul către noile generații:

”CUVÂNT URMAŞILOR NOŞTRI. Prinos de recunoştinţă de-a pururi sfântă aducem viteazului general Stan Poetaş, fiul născut din părinţi săteni, care în lupte straşnice la Topraisar, în Dobrogea şi Mărăşeşti a făcut stâncă din pieptul său, luptând de-a valma şi în acelaşi rând cu soldaţii, iar la Călăraşovca, în ţinutul Sorocii, străjuind meleagurile bătrânului Nistru, a căzut mort, apărându-ne pe noi şi pământul nostru strămoşesc de hoardele ce veneau din răsărit şi miazănoapte ca să ne strice rânduiala şi buna înţelegere. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Urmaşilor noştri lăsăm cuvânt să-i împodobească cu flori şi să-i cinstească în veci memoria acestui erou, SANTINELĂ A ROMÂNIEI LA NISTRU.”

     „MEMENTO. Generalul Stan Poetaş inspectând posturile de pază rânduite în largul Nistrului, front de răsboi, a fost atacat în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul 1919 (ianuar) între satele Calaraşovca şi Unguri de bolşevici, contra cărora s-a luptat cu arma în mână până în ultima clipă, când răpus de 4 gloanţe, dintre care unul drept în inimă, a căzut pentru patrie murind ca un erou. Mândrie Neamului şi Ţărei. SLĂVIRE MEMORIEI LUI.”

La inițiativa tânărului avocat Iulian Rusanovschi și cu sprijinul unor reprezentanți ai autorităților locale monumentul a fost reconstituit și resfințit în cadrul unui ceremonial militar și religios care a avut loc la 13 martie 2018.

S T A T U I A ridicată în centrul orașului Soroca a fost însă una dintre cele mai impozante monumente de for public dedicate unui militar român (3 m statuia și 4 m postamentul!).

Comitetul de inițiativă constituit la nivel local a apelat pentru ridicarea monumentului generalului Poetaș la unul dintre cei mai talentați sculptori – George Dimitriu. Iar rezultatul a fost pe măsură, o adevărată operă de artă, inaugurată la 30 octombrie 1921.

Falnicul monument a împodobit Soroca doar din 1921 până în 1940, când Basarabia a fost evacuată ca urmare a ultimatului sovietic, ocazie cu care statuia a fost demontată și trimisă spre București, la muzeul militar. Unde i se pierde urma… și, odată cu ea, chiar amintirea tragicului personaj turnat în bronz.

În loc de încheiere:

Asociația STINDARD din București împreună cu Asociația MONUMENTUM din Chișinău și Primăria SOROCA au convenit să înceapă demersurile oficiale pentru ridicarea unei noi statui a generalului-erou STAN POETAȘ la Soroca…

Doamne-ajută !

 

UN OM DE OMENIE

Tiberiu Eremie. Inginerul Tiberiu Eremie. Acestui brav constructor – atat de putin cunoscut astazi -, ”edificator de arhitectură monumentală”, ii este dedicat un volum aparut la Editura AGIR, in seria ”PERSONALITĂȚI ÎN ȘTIINȚĂ ȘI TEHNICĂ”. Sub titlul Tiberiu D. Eremie. Un om de omenie – un exemplu de urmat, Virgiliu Z. Teodorescu a adunat, ca de obicei cu migala si acribie, reperele biografice ale celui care a construit poate cele mai reprezentative cladiri romanesti din prima  jumatate a secolului XX, opere ale marilor arhitecti ai vremii, si le-a prezentat in 200 de pagini, alaturi de o iconografie bogata. Asa cum ne-a obisnuit, de atatia ani, autorul a rezervat cam 40% din cuprins notelor, tranformand si acest volum intr-o mica enciclopedie. Veti afla cate ceva nu doar despre viata inginerului cu studii in Elvetia, ci si despre toate edificiile pe care le-a construit. Si nu sunt putine. Dar, se pare, ceea ce l-a definit pe profesionistul betonului nu sunt calitatile expertului, cat insusirile sale umane. Omenia sa – spun cei care l-au cunoscut.

Printre edificiile cu valoare comemorativa, monumentala – suntem pe blogul Monumentum, nu-i asa? – vom aminti aici Monumentul eroilor de la Purcareni (Brasov), Mausoleul  Eroilor de la Marasesti si Arcul de Triumf.  Acum, ca stim cine le-a construit, nu vom mai uita ca, alaturi de numele arhitectului, sa-l pomenim si pe constructor. De altfel, marele nostru specialist in constructii si nu  numai, l-am numit pe dl prof. dr. ing. Niculae Noica, chiar asa si-a intitulat cuvantul inainte pe care l-a scris pentru acest volum: SA NU MAI UITAM! Pentru ca ne-a placut, il redam in intregime, in continuare:

SA NU MAI UITAM!

„Civilizat nu este cel ce stie multe numai pentru sine si pentru epoca sa, ci acela care isi comunica cunostintele si le lasa mostenire la posteritate, spre a folosi si ajunge mai departe cu dansele…“ Aceste cuvinte rostite, acum 150 de ani, de unul dintre titanii culturii romanesti, Ion Heliade Radulescu, sunt cu atat mai actuale astazi cu cat societatea romaneasca nu-si poate schimba mentalitatile si nu poate evolua fara cunoasterea si experienta dobandita de la inaintasi.

In acest spirit vad eu publicarea lucrarii „Un om de omenie. Tiberiu Eremie – un demn exemplu de urmat“, a profesorului Virgiliu Z. Teodorescu, pentru care il felicit si ii aduc multumiri in numele constructorilor.

Cred insa ca se cuvine a sublinia ca, inlaturand colbul uitarii asternut mai bine de trei sferturi de veac asupra personalitatii inginerului Tiberiu Eremie, profesorul Virgiliu Z. Teodorescu face un act de dreptate fata de un om care a fost predestinat sa zideasca constructii remarcabile.

Inca un argument deloc de neglijat in sustinerea acestei carti este prezentat de faptul ca, in mod nedrept, se vorbeste atat de putin despre cultura noastra tehnica, despre cladirile si oamenii care le-au realizat. Desigur, „oamenii sunt sub vremi“ si traiul zilnic poate abate atentia tocmai de la acei oameni, semeni ai nostri, care infaptuiesc lucrarile care ne confera confortul si siguranta, care contribuie la crearea mediului nostru de viata. Socotesc insa ca o societate organizata si constienta de nevoile sale are datoria sa puna in lumina toate faptele care-i sunt benefice.

Si, cartea profesorului Virgiliu Z. Teodorescu pune in lumina, cu talent si rigurozitate, viata si opera unui ilustru constructor, cel care a fost Tiberiu Eremie, model de conduita si de ceea ce inseamna lucrul bine facut.

Principii ca loialitatea fata de tara, cinstea, corectitudinea, competenta, profesionalismul, simtul responsabilitatii, generozitatea si puterea exemplului personal – acestea sunt pietrele de temelie pe care s-a format omul si inginerul Tiberiu Eremie.

Tiberiu Eremie s-a nascut in anul 1875 in comuna Purcareni (Satu Lung). A urmat liceul „Andrei Saguna“ din Brasov si apoi cursurile Scolii Politehnice din Zurich. Obtine diploma de inginer in anul 1897, ca sef de promotie. Apreciat pentru seriozitatea si pregatirea dovedite, i se propune sa ramana in Elvetia.

A inteles insa sa vina in tara pentru a-si pune cunostintele in slujba realizarii unor lucrari publice de care era atata nevoie.

Este imediat angajat la Serviciul de Studii si Constructii din Ministerul Lucrarilor Publice condus de profesorul inginer, inspector general Elie Radu. Aici, sub indrumarea lui Elie Radu, va deveni un promotor al noului material aparut in Europa – betonul armat – alaturi de mai tanarul sau coleg, inginer Gogu Constantinescu.

De altfel, in anul 1903 inginerul Tiberiu Eremie tine o conferinta la Congresul Asociatiei Romane pentru Raspandirea si Inaintarea Stiintei „Comunicare asupra betonului armat“, publicata in lucrarile Congresului, in care expune principalele sisteme si uvrage“ din Europa, apoi normele de calcul admise si incercarile de laborator, si sfarseste sfatuind pe colegi sa caute a introduce cat mai mult betonul armat, caruia ii prevede „un viitor stralucit“. Se cuvine sa aratam ca tot atunci Serviciul de Studii si Constructii construieste pentru incercarea in curtea S.N.P.S. din Bucuresti o grinda de proba avand circa 8,00 m deschidere, cu sectiunea in T, grinda ce astazi se pastreaza la intrarea in Facultatea de Constructii Bucuresti.

Dar, spiritul sau intreprinzator si dornic de actiuni nu se putea multumi cu ocupatia de functionar intr-un serviciu de stat si, in 1906, imbratiseaza cariera de antreprenor.

Inginerul Tiberiu Eremie a inteles sa-si marcheze trecerea prin viata realizand un numar impresionant de edificii si lucrari publice.

Catedrala Incoronarii de la Alba Iulia, Arcul de Triumf, Palatul Cantacuzino, astazi gazduind Muzeul National „George Enescu“, Palatul Facultatii de Drept, Palatul Sindicatului Ziaristilor, Palatul Societatii Studentilor in Medicina, Palatul „Tinerimea Romana, Teatrul „Roxy“ de pe strada Lipscani, Catedrala Bisericii Ortodoxe din Cluj, Catedrala din Timisoara, Biserica din Blaj sunt cateva dintre edificiile construite cu competenta si profesionalism si ale caror soliditate si trainicie au fost confirmate de-a lungul timpului.

Sa adaugam si numeroasele lucrari publice de la poduri si alimentari cu apa, la corectari ale cursurilor raurilor si indiguiri, si vom avea imaginea operei acestui mare ziditor.

Activitatea tehnica a lui Tiberiu Eremie imbratiseaza astfel o perioada constructiva de peste 30 de ani, timp in care el s-a ilustrat „ca un mare organizator, un spirit curajos de initiativa, o vointa tenace de infaptuire si un dar gospodaresc rar“.

Loial tarii sale, el a inteles ca beneficiile realizate din lucrari sa nu fie depuse in banci straine ci sa le intrebuinteze „pentru a amorsa si fecunda alte intreprinderi utile“. Tiberiu Eremie a creat, animat si administrat o serie de societati tehnice si industriale, cu capital exclusiv romanesc, precum societatea „Dambovita“ pentru fabricarea cimentului, societatea „Creditul Tehnic“ si societatea de „Materiale de Constructii“.

In toata activitatea, inginerul Tiberiu Eremie a fost inconjurat numai de personal romanesc, „avand deplina incredere in munca romaneasca“ pe care a promovat-o si protejat-o.

Pentru a apara, promova si sprijini activitate antreprenoriala, a acceptat sa-si dedice timpul necesar in calitate de presedinte al Sindicatului antreprenorilor de lucrari publice si particulare, presedinte al Bancii Sindicatului Antreprenorilor si vicepresedinte al Asociatiei Generale a Inginerilor din Romania.

A incurajat harnicia si initiativa romaneasca si si-a dat obolul cu generozitate pentru operele de bine.

Amintesc numai „modul cum a contribuit la totala metamorfoza a satucului Fieni“. Gratie societatii „Dambovita“, Fieni a devenit o statiune climaterica, despre care multi spuneau ca „are ceva din splendoarea Sinaiei“.

A construit aici un impunator Palat al Caminului Cultural „Dambovita“, cu sala de teatru, sala de conferinte, biblioteca, baie populara, dispensar si altele pentru oamenii locului.

Cred ca noi cei de astazi, specialisti si autoritati, impreuna cu societatea „Carpatcement Holding“, avem datoria morala, dar sunt convins si practica, sa infiintam in localitate un Muzeu al Cimentului si Betonului – „Tiberiu Eremie“.

De asemenea, il gasim in diverse societati culturale: presedintele societatii „Transilvania“ pentru ajutorul studentilor si elevilor meseriasi romani, membru al societatii „Liga Culturala“, membru al societatii „Tinerimea Romana“ etc.

„Inteleapta si prodigioasa lui activitate – spunea Virgil Caraivan in 1939 – il asaza pe Tiberiu Eremie alaturi si dupa ilustrul inginer Ion G. Cantacuzino.“ Si astazi inca, in multe locuri din tara mai putem intalni capodopere semnate „Inginer Tiberiu Eremie“. Ca o garantie a performantei, evocand personalitatea marelui constructor, un exemplu ilustru pentru generatiile de astazi, profesorul Virgiliu Z. Teodorescu ne daruieste o opera, in primul rand cu virtuti educationale. O carte ce merita sa fie citita.

Impartasind opiniile cunoscutului specialist, felicitam pe autorul volumului, dl Virgiliu Z. Teodorescu, dar si pe cei care l-au sprijinit in acest demers de recuperare a memoriei noastre colective.

BILET DE LUP

Asociatia STINDARD impreuna cu regizoarea Manuela Morar au initiat si sunt pe cale sa finalizeze, in acest an, un proiect inedit: realizarea unui film documentar – Bilet de lup – avand ca tema deportarile romanilor din Basarabia in Siberia, in anii ’50. Proiectul este finantat (79.013 lei) de Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul Politici pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni.

Filmul Bilet de lup prezinta drumul „intoarcerii in Iad” parcurs de catre fostul detinut politic cu origini romanesti Vasile Kovaliov prin peisajul de tranzitie al regiunii Kolyma, cea mai temuta regiune a Gulagului sovietic.

La eliberarea din Lagarul nr. 4 Magadan, in anul 1957, majoritatea detinutilor n-au mai putut sa se intoarca acasa. Biletul de Lup – viza din pasaportul fiecaruia le interzicea sa revina in tara de origine sau sa traiasca la mai putin de 100 km de marile orase. In schimb, puteau sa-si intemeieze o familie cu care sa se stabileasca intr-una din coloniile muncitoresti ridicate in apropierea lagarelor.

Kovaliov n-a mai reusit acest lucru, traindu-si restul vietii in singuratate si dominat de incertitudini, neincredere si teama.

Amintirile lui recupereaza  istoria unei copilării şi a unei familii care a devenit victima haosului istoric. Faptele relatate incep in perioada instaurării regimului de teroare, care a decis organizarea Moldovei ca republica socialista dupa anul 1940.

Povestea tragica a personajului genereaza alte si alte povesti: istoria bunicii din Cernauti, istoria mamei arestate pentru acte spionaj, istoria fratelui mai mic acuzat de diversionism la sfarsitul razboiului, istoria tatalui executat din ordinul Troicei sovietice.

In anul 1950, la varsta de 20 de ani, Vasile Kovaliov cade victima unui denunt si este arestat de NKVD. Acuzat de activism antisovietic si colaborationism cu Armata Romana, acesta este condamnat la 25 de ani de lagar in conditii severe si trimis dincolo de Cercul Polar, la minele de aur de pe Kolyma.  In anii ’60, dupa eliberarea din lagar, incearca sa revina acasa, in satul Olanesti din Moldova, insa este refuzat si retrimis pe Kolyma.

Dupa o viata intreaga in care a muncit alaturi de ceilalti tovarasi de lagar la constructia regiunii, aceasta ii pare batranului de nerecunoscut. Din fostul poligon de teste nucleare au mai ramas doar ruinele. Un peisaj post-apocaliptic, in descompunere, populat de o lume pestrita, care reflecta vadit istoria ultimilor 50 de ani. Gasim o societate mioapa, exilata, intr-un imperiu prea vast ca sa-si mai poata vedea si recunoaste diversele „natiuni”: localnici, fosti detinuti, fosti gardieni si familiile acestora, muncitori veniti pentru sporul de Nord, moldoveni care se cred rusi, rusi care cred ca sunt moldoveni. O „geografie psihologica” intr-un hazard istoric existential… Lumea tragica lasata mostenire de „Biletul de lup”.

Pe masura ce inaintam, descoperim nu numai o geografie a GULAG-ului –  locurile de executie, gropile comune, fostele lagare, orasele fantoma, coloniile pentru deportati, dar si  istoria unei generatii sacrificate in numele proiectului utopic comunist.

De la muncitorii care lucreaza la intretinerea drumului aflam ca soseaua federala M56, Kolyma Trassa, Yakutsk – Magadan, pe care ne deplasam, este supranumita “Drumul oaselor”, din cauza numarului mare de detinuti care si-au pierdut viata pe durata constructiei: ”Cei care mureau erau lasati pur si simplu in drum. Nu-i mai ingropa nimeni, ii aruncau doar in zapada. Li se spunea ghiocei. Pentru ca primavara ieseau la suprafata si atunci erau ingropati uneori..”

Filmata in intregime ca un road movie, calatoria se transforma intr-o incursiune prin istoria intima a Kolymezilor, in timp ce periplul lui Kovaliov devine pretextul pentru a descoperi “geografia” unei societati arestate pe locul fostelor lagare sovietice din Siberia.

Filmul, a carui realizare tehnica este sustinuta de TVR, va avea premiera in prima parte a anului 2014 (vezi trailerul pe wolfticket.ro). Manuela Morar este și regizoarea cunoscutului documentar ”A fost odata in Transilvania”.

Reamintim ca, in anii precedenti, Asociatia STINDARD a mai primit sprijinul Departamentului Politici pentru Relatia cu Romanii de Pretutindeni in realizarea unor proiecte in regiunile Cernauti si Herta (Ucraina).

(Un comunicat de presa al Asociatiei Stindard, www.stindard.ro)

SUPRAVIETUIREA PRIN CULTURA. Sau povestea unui banner.

Pana vineri, intr-o piata cu un nume simbolic – Tricolorului (fosta Sarindar) – din centrul Capitalei, a fost arborat un banner. Aproape opt luni…

Asadar, o importanta si foarte circulata intersectie a Capitalei (Calea Victoriei cu Bdul Regina Elisabeta), cu o zona pietonala generoasa si un trafic pe masura a ”gazduit” un banner publicitar cu un subiect de o actualitate aparent limitata. Cel putin temporal: ”Zilele culturii ruse”. De altfel, un comunicat din 1 octombrie 2012 anunta acest eveniment, aflat la a doua editie, pentru perioada noiembrie-decembrie 2012. Deci nu zile, ci, de fapt, luni… Pana la urma, trimestre si, iata, semestre…

Desigur, in tara se mai gasesc inca panouri si alte variante publicitare cu figurile triste ale unor candidati la ultimele alegeri, referendumuri etc. Ba chiar, pe unele ziduri se mai pot inca citi lozinci mobilizatoare gen ”Votati Soarele!”

Daca azi un asemenea banner poate fi ”uitat” luni de zile, cum o fi fost prin anii 50? Pe de alta parte, la Moscova sau la Sankt Petersburg sau in oricare alt mare oras european ar putea asemenea anunturi expirate sa ocupe atat de mult campul vizual?

Oricum, intamplarea ca atare poate reprezenta si un studiu de caz pentru cei care lucreaza in marketing, PR, publicitate. Pana atunci, cazul este unul petrecut in orasul Bucuresti, chiar in centrul lui, oras care este locuit, nu doar tranzitat. Primul reflex ne indeamna sa aratam cu degetul spre Primarie. Si, poate, nici nu gresim. Ea este institutia responsabila sa administreze orasul. N-or exista atributii la nivelul structurilor specializate ale Primariei? Unele sa verifice aplicarea unor contracte de publicitate (totusi este vorba si de bani; cat costa chiria pe zi?), altele starea ”peisajului urban” (inclusiv existenta mobilierului urban, a panourilor publicitare etc.).

Indolenta? Nesimtire? Ne mai miram de atata mizerie, de lucruri care sunt evident anapoda in orasul nostru? Sistemul de indicatoare, de semnalizare frizeaza hilarul.

Dar bucuresteanul (cetateanul), nu vede? Chiar n-a vazut nimeni, atatea luni de zile respectivul banner? N-a ridicat nimeni privirea? Cei care merg la Casa Armatei sau la Capsa, pe Calea Victoriei…

Cultura civica, estetica nu par a fi in largul lor pe malurile Dambovitei. Ne mai intereseaza orasul in care traim? Sa fim chiar atat de apasati de vremuri si privim doar in pamant. Sa fi ajuns oare sa avem un Bucuresti al indiferentei si blazarii? Ce fac cetatenii – bastinasi, venetici, expati?  Si mai sunt, cati or fi, si turistii. Ei fac poze.

Din autocarul supraetajat descoperit, ei admira bannere expirate si le fotografiaza. Precum acesta cu zilele culturii ruse.

Au fost totusi atatea evenimente care ar fi putut fi promovate printr-un banner in centrul Bucurestilor. Ziua culturii romane (15 ianuarie), de exemplu.

Trebuie spus ca si banner-ul cultural a avut calitatile lui. Dincolo de continutul mesajului, calitatea materialului s-a dovedit a fi una foarte buna. Nu a fost afectat nici de gerurile iernii, nici de vanturi. Bine legat de stalpii din jur. Imun la vitregiile vremii si vremurilor. Ca si marea cultura rusa. Chiar si dupa violenta furtuna de saptamana trecuta, ”batranul” banner a supravietuit. Doar prin cultura?

Stalingrad – 70 de ierni

Azi se implinesc 70 de ani de la sfarsitul marii batalii de la Stalingrad – 2 februarie 1943. Cotul Donului si Stepa Kalmuca.

Au pierit cu sutele de mii. Printre ei, si romani. Cati or fi fost? O suta de mii? O suta cincizeci de mii? Statistica. Pentru alte zeci de mii ”sansa” prizonieratului s-a dovedit a fi o himera. Oasele le-au putrezit in lagare. Celor putini care au scapat din Infernul acelor zile si nopti sangeroase le-au ramas doar amintiri cumplite si cosmarul vuietului inclestarii ce i-a urmarit pana la moarte. Poate si dincolo de ea… Pe unde le-or fi oasele, acolo, departe? Fara o cruce la capatai…, fara mormant…, fara nume. Uitati aproape de toti. De stat, de istorici, pana si de neamuri… Tot mai rar o lumanare mai e aprinsa la cate un parastas in cimitire tot mai neincapatoare.

Ion, Gheorghe, Vasile, Constantin, Petre, Mihai, Dumitru… pomelnic romanesc.

Candela Neamului se stinge, incet-incet…

Singura ”locatie” din zona Stalingrad unde a fost amenajat un loc de inhumare pentru militarii romani este Rossoșka/Rossoschka/Rossoshka, aflata la 37 km N-V de Volgograd. Acolo, in anii 90, a fost construita o mare necropola pentru cei cazuti in luptele din toamna 1942- iarna 1943. Germani, sovietici, romani. Povestea este mai lunga si are conotatii inclusiv politice. In urma unui acord ruso-german, din 1992, s-a permis partii germane sa inceapa exhumarile in aceasta regiune si sa centralizeze osemintele la Rossoșka, unde in 1942 fusese amenajat un cimitir militar german de campanie. Langa vechiul cimitir german, a fost construit unul nou, de forma circulara, unde sunt ”aruncate” cuburi uriase de granit, ca niste zaruri, pe care sunt incrustate numele militarilor germani cazuti la Stalingrad. Cu ocazia sapaturilor au fost descoperiti nu doar germani, ci si romani…

In 2003, germanii au acceptat ca in cimitirul vechi sa fie inhumate osemintele a 625 de militari romani, gasite in anii 90 in regiune, astfel incat, la 22 iulie 2003, a avut loc o ceremonie de inhumare si inaugurare a parcelei eroilor romani. Stingher, intr-un colt al parcelei, un mic insemn comemorativ din marmura neagra aminteste ca cei inhumati acolo sunt romani.

P.S.: Cand aveti 5:12 minute ragaz, urmariti/ascultati un soi de requiem modern pentru cei cazuti la Stalingrad: http://www.youtube.com/watch?v=EEhC6GQqRJU. Nu l-as recomanda persoanelor sensibile!

Monumente uitate, oameni uitati, fapte uitate

Dupa aproape un an si jumatate de la ”nasterea” acestui blog, odata cu Anul Nou 2012 a venit si vestea aparitiei, in curand, a unui nou episod al seriei Monumentum, initiata de Asociatia Stindard. Cu bucurie, dar si cu speranta ca Fecioreasca de la Rupea va starni interesul pentru o ”bijuterie” a traditiilor noastre populare pe cale de disparitie, vom incerca, asa cum ne-am propus de la bun inceput, sa aducem in arena virtuala si alte bucati/piese din edificiul numit indeobste patrimoniu national sau identitate nationala.  Daca am considerat monument o Scoala (din Scheii Brasovului) sau un Dans (din zona Rupea), nu inseamna ca evidente cazuri de nepasare, de crasa ignoranta a cetateanului roman (persoana fizica sau nu …) fata de starea jalnica a unor monumente de for public, comemorative in primul rand, ne-au ramas indiferente.

Stim atat de putin despre atatea lucruri care au marcat locul unde ne-am nascut, unde am invatat, unde traim si murim, care fac parte, uneori, chiar din  ADN-ul nostru. Grabiti, obositi, stresati sau doar absenti nu mai vedem casa fara burlane si statuia coclita si mazgalita care ne cer, in zadar, ajutorul, neuitarea.  Ce destin vor avea in urbea cuprinsa, pana de curand, de o frenetica transformare? Noi le vom aminti, pe masura ce le intalnim, fara o ierarhizare, cu un minimum de informatii pe care eventuali comentatori le vor intregi, pentru a le respecta demnitatea, pentru a ne respecta…

Sic transit gloria mundi. In urma cu doar cateva zile am reusit sa vedem, la marginea Bucurestilor, in Padurea Baneasa, cavoul/capela/mausoleul lui Mauriciu Blank (1848-1929), mare bancher, cofondator al Bancii Marmorosch Blank. Edificiul – o bijuterie ! -, al cărui arhitect a fost Duiliu Marcu, este astăzi devastat, profanat, parasit. La doar cativa metri, peste drum (Strada Padina, sector 1), gardul semet al Academiei de Politie… De ce urmasii, care au revendicat si recuperat zeci de hectare in zona, nu au intreprins nimic pentru conservarea constructiei funerare a ilustrului (si generosului) lor inaintas ramane un mister. Impreuna cu cei de la Stindard și 2-3 entuziasti (Geo Scripcariu, Dan Ghelase, Dan Ionescu) vom incerca sa deslusim, pentru inceput, regimul juridic al capelei si sa pregatim o eventuala clasare a acesteia.

 

 

 

Fecioreasca … de la Rupea!

Se spune ca cel mai greu episod intr-un serial este … al doilea :-)!

Asa si in cazul de fata, a durat ceva pana am ajuns sa „atacam” un subiect foarte drag sufletului nostru: FECIOREASCA DE LA RUPEA.

Unii spun ca locul de nastere al acestui dans ar fi Daisoara (nu chiar departe de Rupea), altii  ca Fecioreasca de la Rupea ar fi prea „stilizata” in forma ei actuala …

Ceea ce am auzit noi cantat de prietenul Dan Darabant, e ca un fel de Zorba Grecul ardelenesc, un crescendo prin care sufletul forteaza materia sa se autodepaseasca! http://calindiaconu.wordpress.com/2011/01/20/fecioreasca-de-la-rupea/

Recent, am primit din partea unor absolventi ai Liceului „St. O. Iosif” din Rupea, in dar, un … cadou facut de tanara generatie (in cadrul „zilelor portilor deschise”, din mai 2011): bineinteles, intrebarile se impun – cat de mult respectam traditia, ce semnifica dansul acesta cu totul special?

Impreuna cu Studioul de Productie „Basset Film”, urmarim realizarea unui documentar asupra unuia dintre dansurile care fac trecerea de la adolescenta la maturitate: Fecioreasca.

Oare va trebui sa ajungem in documentarea noastra pana la Daisoara pentru a „sapa” la fantana folclorului autentic?

… sau poate vom ajunge cu intrebarile noastre la Crihalma (spre Fagaras, pe Valea Oltului)?

… cu siguranta nu ne vom gasi linistea, decat dupa ce vom afla raspunsurile tuturor intrebarilor noastre!

Asteptam incurajarile Dumneavoastra :-)!

Echipa „Monumentum”.

Prima Şcoală Românească

Un prim episod al proiectului nostru ne propune un muzeu aparte. Muzeul „Prima Şcoală Românească” – din Şcheii Braşovului, unde ne-am întâlnit cu Preotul Profesor Vasile Oltean.

Reînnoim invitaţia către toţi cei doritori de cunoaştere a trecutului autentic – să poposească cu răbdare aici, în trecerea lor prin frumosul „Oraş al Coroanei”: curiozitatea le va fi răsplătită!

 

Ideea din spatele blogului

Să ne împrietenim cu trecutul.

Zilnic, trecem pe lângă locuri şi lucruri care fac parte din viaţa noastră, dar despre care nu ştim cât s-ar cuveni.

Poate acest demers va trezi curiozitatea, apoi interesul şi în cele din urmă respectul faţă de ceea ce merită păstrat şi trasnmis mai departe.

Aşteptăm contribuţiile voastre!