Azi se implinesc 70 de ani de la sfarsitul marii batalii de la Stalingrad – 2 februarie 1943. Cotul Donului si Stepa Kalmuca.
Au pierit cu sutele de mii. Printre ei, si romani. Cati or fi fost? O suta de mii? O suta cincizeci de mii? Statistica. Pentru alte zeci de mii ”sansa” prizonieratului s-a dovedit a fi o himera. Oasele le-au putrezit in lagare. Celor putini care au scapat din Infernul acelor zile si nopti sangeroase le-au ramas doar amintiri cumplite si cosmarul vuietului inclestarii ce i-a urmarit pana la moarte. Poate si dincolo de ea… Pe unde le-or fi oasele, acolo, departe? Fara o cruce la capatai…, fara mormant…, fara nume. Uitati aproape de toti. De stat, de istorici, pana si de neamuri… Tot mai rar o lumanare mai e aprinsa la cate un parastas in cimitire tot mai neincapatoare.
Ion, Gheorghe, Vasile, Constantin, Petre, Mihai, Dumitru… pomelnic romanesc.
Candela Neamului se stinge, incet-incet…
Singura ”locatie” din zona Stalingrad unde a fost amenajat un loc de inhumare pentru militarii romani este Rossoșka/Rossoschka/Rossoshka, aflata la 37 km N-V de Volgograd. Acolo, in anii 90, a fost construita o mare necropola pentru cei cazuti in luptele din toamna 1942- iarna 1943. Germani, sovietici, romani. Povestea este mai lunga si are conotatii inclusiv politice. In urma unui acord ruso-german, din 1992, s-a permis partii germane sa inceapa exhumarile in aceasta regiune si sa centralizeze osemintele la Rossoșka, unde in 1942 fusese amenajat un cimitir militar german de campanie. Langa vechiul cimitir german, a fost construit unul nou, de forma circulara, unde sunt ”aruncate” cuburi uriase de granit, ca niste zaruri, pe care sunt incrustate numele militarilor germani cazuti la Stalingrad. Cu ocazia sapaturilor au fost descoperiti nu doar germani, ci si romani…
In 2003, germanii au acceptat ca in cimitirul vechi sa fie inhumate osemintele a 625 de militari romani, gasite in anii 90 in regiune, astfel incat, la 22 iulie 2003, a avut loc o ceremonie de inhumare si inaugurare a parcelei eroilor romani. Stingher, intr-un colt al parcelei, un mic insemn comemorativ din marmura neagra aminteste ca cei inhumati acolo sunt romani.
P.S.: Cand aveti 5:12 minute ragaz, urmariti/ascultati un soi de requiem modern pentru cei cazuti la Stalingrad: http://www.youtube.com/watch?v=EEhC6GQqRJU. Nu l-as recomanda persoanelor sensibile!
MONUMENTUM 
Draga Domnule Profesor, urata pare sa fie istoria – daca nu ar fi adevarata. Iar adevarul urateniei razboiului este cel care nu trebuie sa se piarda in uitare. Faptul ca am participat la un al doilea mare razboi de partea nemtilor, dupa ce in primul mare razboi obtinuseram rotunjimea implinirii noastre ca stat – ramane o conjunctura trista, definind un alt adevar: ca uneori conditiile sunt mai importante decat cauzele …
M-as fi bucurat sa vedem mai de-aproape inscriptia de pe piatra – si sa ne descrieti mai exact locatia (traseul, cum am putea ajunge pana acolo …)
Traim in realitatea unei tari mici, care a dat totusi oameni mari 🙂